Romania mea - Serban Huidu

Serban Huidu
Va acuz! (de ce m-am săturat de România)
Luni, 8 Iunie 2009
Am folosit în titlu două sintagme: una este titlul celui mai cunoscut manifest al tuturor timpurilor semnat de Emile Zola, iar cel de-al doilea e mult mai recent, şi a creat panică pe vremea lui Iliescu, când un grup de intelectuali ardeleni, în frunte cu Sabin Gherman, declarau tare şi răspicat că s-au săturat de patria mumă! Am să dezvolt putin, chiar dacă nu mă pot compara nici cu Zola şi nici nu-mi iau câmpii să mă retrag la Monaco, unde să-mi trăiesc liniştit viaţa, îngurgitând o rentă viagera de urmaş de la vreun soţ miliardar!
Mă enervează în tara asta mizeria, mucurile de ţigări aruncate pe geam la stop, rahaţii şi lătrăturile câinilor proprietate personala sau vagabonzi, blocurile cu apartamente mici şi înghesuite, cu maşini mai scumpe decât apartamentul parcate în faţa lor. Mă copleşeşte mirosul de ghenă din verile fierbinţi, casele care se învârt după soare, dar care au nişte desfundături de străzi în faţă şi ostentaţia cu care potentaţii îşi plimbă maşinile de sute de mii de euro pe străzile fără noimă, dar cu borduri, ale patriei.
Mă exasperează ca nu avem autostrăzi, drumuri, căi ferate, infrastructură în general, dar suntem plini de lucrări şi pasaje inutile, cu care băieţii deştepţi găuresc bugetul. Îmi plesnesc venele în cap când realizez că ne-au minţit ani şi ani, cu realizări măreţe, pruneţe şi mălăieţe, iar în realitate nimic din indolenţa noastră milenară nu s-a schimbat. Ba mai mult, ne mint în continuare cu zâmbetul pe buze: nu e aşa, domnu’ Berceanu, că faceţi 832 de kilometri de autostradă până în 2012? Hai sictir, că ne insulţi inteligenţa!
Mă scoate din minţi că şi-au făcut un renume din şpaga încasată, că suntem o ţară cu corupţie fără corupţi, dar cu spectacol de circ la DNA, cu o justiţie fără scrupule, dar cu un simţ tactil al dracu’ de dezvoltat. Simt că am un Nagasaki în cap când văd un ghiolban înjurând o femeie, pentru simplu motiv că e la volan, sau când băieţii de băieţi sparg în cluburi cu târâturi siliconate milioanele furate de taţii lor cu ajutorul sistemului ticăloşit! La munca, mă luzărilor, nu la tras pe nas praf cumparat, fireste, din milioanele făcute pe mustaţa lu’ ăl bătrân, ori din pădurile exportate de guzganul rozaliu senior!
Îmi vine să urlu când plătesc impozitele ca boul, pentru a primi în schimb spitale infecte, unde în 2009 încă se face hepatită de la transfuzii sangvine şi în care-ţi plăteşti şi simpla aspirină. Tot pentru impozite plătite suntem răsplătiţi cu un învăţămant în care ministrul garantat de un analfabet notoriu interzice sportul, mişcarea şi teoria evoluţie pe motiv că sunt inutile.
Mă uit cu greaţă la emisiunile politice, cu realizatori ciutaci, libidinoşi şi sceleraţi, care pupă în cur patronii tv şi interesele lor fără pic de demnitate şi moralitate. Mi se face rău când văd preşedinţi plângând la comandă sau şefi de partide “suferind” lângă pensionari, din vârful piramidelor de bani pe care uită să-i pună în declaraţiile de avere! Mă sufoc de indignare când un cioban cu 2 clase şi fără nici cea mai elementară noţiune de bun simt roteşte miliardele şi grohăie grobian în fiecare seară la televizor ce “salvator al saivanului” şi ce “buricul pământului” e el! Marş mă la pârnaie de unde ai ieşit, oligofren ce esti, şi pe celălat tribun trimite-l la balamuc, unde-i e locul!
Mă revolt când văd pipiţe întreţinute, pline de ifose, sugând banii miliardarilor de carton sau piţipoance pe post de “noua clasa politică”. Îmi fierbe sangele în vene când impostura atinge cote maxime. Vreţi un exemplu? Veniţi în Bucureşti să vedeţi cum a reuşit chirurgu’ (care are mai nou gânduri să devină preşedinte) să pună tot oraşul pe butuci, cu concursul celorlalţi primari, la fel de “pricepuţi” ca el!
Mă satur de România imediat ce deschid televizorul şi văd defilând în curul gol ciumace şi naomi, sau cum caută lobotomizatul de ogica rămăşiţele Elodiei. De rostogolorile urduroase ale nichitei pe asfalt, în cautarea unei sinucideri nesigure nu mai spun nimic, că şi aşa face domnu’ Dan banu’ grup de pe urma nefericiţilor care încă-l cred “amărâtul” de serviciu şi patronul “televiziunii poporului”. Şeful televiziunii popoului, mă nagâţ de Caracal, asta eşti!
Îmi provoacă repulsie să văd la ştiri cum Esca îi prezintă pe guţa şi adrian piticul minunat încasând bani fără număr pentru tanguirile jalnice. Bani pe care-i strâng cu sacii, şi pe care nu plătesc nici leţcaie de impozit. Că “impozitele e pentru fraieri”, nu pentru “minoritatea discriminată”, supusa stereotipurilor, şi pe care am exportat-o cu succes în toată Europa, de ne spun ăia Gipsyland, nu România!
Toate acestea mă distrug incet, şi VĂ ACUZ PE VOI, cei care sunteţi la fel de oripilati ca şi mine de ceea ce se întâmplă, cei care gândiţi că maine copilul vostru trebuie să se mute în altă ţară pentru o viaţă normală, VĂ ACUZ că intoarceţi capul şi suportaţi cu stoicism toate porcăriile astea care vă omoară câte un pic în fiecare zi. VĂ ACUZ că vă complaceţi în mlaştina asta, din care ştim sigur că nu avem scăpare! Pentru că vedeţi voi, nimic nu e mai plăcut pentru scârbele descrise mai sus decât nepăsarea şi indiferenţa celor cu bun simţ!
Ce ziceţi? Inventam partidul bunului simţ? Din păcate, mă uit la mine, mă uit la voi şi tare mi-e teamă că nimeni nu o să plătească vreo cotizatie in partidul asta. Trist, dar adevărat. În România asta, eu nu mă mai regăsesc demult, traiesc doar cu speranţa, utopică evident, că vom reusi să facem o ţară paralelă în care lăturile şi ororile care ne distrug să dispară!
Noapte buna, România, oriunde te-ai afla!

Matilde Asensi - Ultimul Cato

Ultimul Cato am cumparat-o la mare, ca pe o carte de vacanta. Nu m-am pacalit cu ea asta pot sa spun sigur. In mod normal m-as fi asteptat sa gasesc aceasta carte in colectia Thriller&Mistery de la Humanitas, dar probabil ca dimensiunile au facut imposibil acest lucru. Recunosc ca m-a prins, ca ideea autoarei de a lega o aventura care implica recuperarea unor fragmente din Sfanta Cruce de Purgatoriul lui Dante este foarte bine pusa in pagina. In spatele fiecarui capitol se simte o documentare riguroasa care te face sa vrei sa ajungi cat mai repede posibil la o Istorie a Bizantului sau a Bisericii pentru a verifica veridicitatea celor mentionate. Imi place cand o carte de acest gen iti deschide pofta pentru lecturi serioase.

10 ani

Vinerea acesta, adica 3 iulie 2009 am "sarbatorit" 10 ani de la terminarea facultatii. Scriu intre ghilimele pentru ca nu stiu daca un asemenea prilej se cere sarbatorit sau nu. Mi-e greu sa ma decid poate pentru ca acum sentimentele mele legate de acest moment sunt impartite. Pe undeva simt nostalgie, pe undeva tristete, pe undeva sunt uimita si tot asa experimentez o gama larga si variata de sentimente. Nu vreau sa vorbesc despre profesorii mei pe care i-am gasit ceva mai imbatraniti si cumva mai tristi ci despre colegii mei. Ultimii 10 ani au fost pentru mine ani de permanente schimbari, de evenimente fericite si mai putin fericite. M-am casatorit, am ramas fara parinti si am schimbat cateva joburi. In tot acest timp am incercat sa nu renunt la libertate, sa nu ma vand pe cativa arginti (ma intreb in continuare cu cat as putea fi oare cumparata?!:), sa traiesc dupa propriile mele reguli, sa nu judec pe altii si sa nu incerc sa-i impresionez pe altii. Imi place sa ma bucur de lucrurile marunte, cred ca fiecare clipa este o binecuvantare si ca fiecare trebuie sa-si gaseasca propriul drum si sens. Ei bine, aceasta intalinire m-a facut in mare parte sa ma simt ca un alien. Nu m-am dus acolo sa impresionez pe nimeni, nu aveam nimic de demonstrat nimanui, dar se pare ca eram unul dintre putinii de acest fel. M-am bucurat ca oamenii cu care m-am inteles bine acum 10 ani au ramas la fel in multe privinte, si m-am intristat cand am vazut ca cei care acum 10 ani incercau sa se impresioneze reciproc nu s-au maturizat deloc si continuau sa-si plateasca polite. Mi-am dat seama ca pentru acesti oameni nu conteaza ce e dincolo de fatada, ca nu au descoperit inca ca lumea e mai mare decat cancelaria sau curtea scolii la care predau. Asadar, refuz sa cred ca ne putem oglindi in oamenii din jurul nostru pentru ca stiu ca sunt oglinzi false si meschine care din varii motive incearca sa ne faca sa ne simtim mai mici decat suntem in realitate. Cred in schimb in ceea ce obisnuia sa-mi spuna mama si anume ca trebuie sa traiesc in asa fel incat in fiecare dimineata cand ma trezesc si ma uit in oglinda sa nu-mi fie mie rusine de mine insami.