Si caii se impusca, nu-i asa?

Pe drum, pe jumatate surda, intorcandu-ma acasa, m-am intrebat daca mi-a placut piesa "Si caii se impusca, nu-i asa?". Mi-am dat seama ca dincolo de fluierul enervant si asurzitor, de balbaielile actorilor (chiar si ale Maiei) si de lungimea imposibila a piesei o mare parte din mesajul pe care a vrut sa-l transmita a ajuns la mine. Cred ca traim intr-o societate a spectacolului in care banii si audienta primeaza, in care suntem aproape toti in stare sa ne vindem sufletul si pentru mai putin de 50.000 de euro. Cred totodata, ca unii isi construiesc afaceri pe nefericirea altora sau pozeaza in zane sau buni samariteni pentru a-si construi cariera. Toate acestea se intampla insa cu complicitatea publicului spectator care accepta si se hraneste cu lacrimile si necazurile altora. Disperarea poate duce la gesturi extreme, participarea la un maraton de dans fiind o imagine inocenta a ceea ce suntem in stare sa facem pentru un Bine iluzoriu. Si atunci cand putinii dintre noi descopera adevarul crud de dincolo de reclama colorata nu ii fac fata. Cred ca piesa este totusi mai potrivita publicului american decat celui moldovean- iesean care nu s-a lasat inca coplesit (asa imi place sa cred) de puterea dominatoare a banului. Nu sunt o mare amatoare de teatru postmodern (gust cu mai mare placere un Caragiale bine jucat in nota clasica), dar cred ca piesa jucata in aceasta seara isi are publicul ei.