Romania mea - Viata la bloc

Dupa eforturi considerabile si dupa un credit care ne-a indatorat aproape pe viata, eu si sotul meu ne-am cumparat un apartament. Procesul a fost laborios, dat fiind faptul ca multi dintre cei care vand apartamente cer cu nesimtire preturi incredibile pentru cocinile pe care le numesc case. Dar asta este o alta poveste. Ne-am gandit sa gasim o zona decenta, semi-centrala pentru a fugi de periferie unde maneaua este singurul gen muzical (daca se poate numi astfel) cunoscut, unde chefurile in mijlocul saptamanii sunt ceva frecvent, unde vezi baietasi pe la colturi care practic freaca menta, dar se cred buricul pamantului, unde vecinii nu aerisesc caloriferele in prag de iarna pentru a nu plati caldura si tot asa. Experientele anterioare, ale anilor de chirie si de stat cu socrii, specifice generatiei noastre 30-35 de ani ne-au determinat sa alegem, credeam noi, cu atentie. Dupa o luna de renovare, in care am fost nevoiti sa schimbam parchetul, sa varuim si toate cele pentru a crea un spatiu decent ne-am mutat. In prima zi, pe la ora 3 dupa-amiaza un vecin s-a gandit ca este momentul sa-si incerce calitatile vocale timp de vreo ora pe aceeasi melodie. Mi-am calmat sotul, ramas cu sechele dupa noptile in care "participa" la chefurile manelistice ale vecinilor, devenit intre timp un reclamagiu notoriu la sectia de politie de care apartineam si care din pacate nu a facut aproape niciodata nimic, spunandu-i mai in gluma mai in serios ca macar noul nostru vecin asculta muzica mai buna. A doua seara a decurs normal, dar probabil ca deja fusese prea mult. In a treia seara, duduiau peretii de discutii aprinse, de schelalaituri de caine si de zgomotele unei emisiuni de radio sau TV asculatata la un nivel prea inalt. Sa nu credeti acum ca ne culcam o data cu gainile....Povestea aceasta se intampla undeva pe la 12 noaptea. Pe la trei, sotul meu a cedat si s-a dus sa-i roage sa dea sonorul mai incet pentru ca suntem in mijlocul saptamanii si am vrea sa dormim. Mi s-a parut ca dureaza mult prea mult aceasta discutie asa ca am iesit sa vad ce se intampla. Ei bine, sotul meu care este un informatician de altfel linistit, se incaierase cu masculul jignit al vecinei. Acesta se simtise agasat si agresat de cererea sotului meu considerand ca in casa lui are dreptul sa faca ce vrea, chit ca deranjeaza vecinii. Sa nu va imaginati ca vrobim aici de vreun tanar cu sange fierbinte si iute, ci de un domn cam de 40-45 de ani. Politia, la care am apelat ceva mai tarziu in cursul aceleasi dimineti a luat o declaratie si a ridicat din umeri.
Conluziile mele vis-a-vis de acest episod:
1. Romanul nu este constient ca democratia implica si obligatii nu numai drepturi. Nu crede ca libertatea lui ar trebui sa se opreasca acolo unde incepe sa o incalce pe a celui de langa el. Citeam azi ca oamenii s-ar putea imparti in nemti si rusi si ca noi suntem un fel de rusi. Oare asta inseamna ca nu suntem capabili sa ne guvernam conform principiilor democratice care incep dupa mine cu respectarea celui de langa tine, si ca avem nevoie de un bici care sa ne faca sa nu derapam?
2. Nu exista nici un fel de coeziune sociala intre oameni. Desi muzica, scandalul, cheful sau orice alt eveniment deranjeaza pe toti vecinii foarte rar se gaseste cineva care sa protesteze, iar atunci cand acesta o face ceilalti stau ascunsi pe dupa usa si nu intervin in nici un fel. Sa fie frica? Sa fie faptul ca sunt constienti ca la un moment dat s-ar putea afla chiar ei in rolul petrecaretului luat la rost? Sa fie lasitate fata de o pozitie clara in fata vecinului care, vai Doamne, s-ar putea sa nu-i mai raspunda la salut? Pe ce principii se construieste o societate? Pe ce baze si principii se coalizeaza romanii?
3. Pentru politia romana pe primul loc nu se afla protejarea cetateanului corect si platitor de taxe ci iesirea bine in rapoartele despre rata infractionalitatii. De aceea prima reactie a unui politist cand vrei sa reclami ceva este aceea de a te descuraja. Desi ar trebui sa te protejeze si sa aplice legea ei sunt primii care incearca sa o ocoleasca. De cate ori nu am auzit raspunsuri de genul " Lasati ca este chef. Sa se bucure si ei. Ce vreti sa facem noi? Ce putem face? Ca doar e week-end". Ca si cum week-end-ul ar trebui sa fie un moment de betivaneala, galagie si alte cele. Nu poate exista o societate care sa functioneze fara institutii competente. Ca cetatean al acestei tari nu ma simt aparat in nici un fel in fata indivizilor de acest fel. Nu simt nici un respect fata de politistul care trece pe langa mine si cred ca in cazul in care as avea o problema ar fi primul care ar lua-o la sanatoasa. Politia comunitara nu vad sa aiba vreun rol decat poate acela de a oferi un job caldut unor indivizi incapabili sa faca altceva decat sa patruleze inutil pe strazi.
Aceasta este Romania mea, a unei femei de treizeci si ceva de ani, care vede la stiri cum un copil de 6 ani este violat cu bestialitate si este intrebata de ce este atat de revoltata, ca doar nu este copilul ei, cum Roma devine sinonima cu infractorii romani, cum politia ridica din umeri in fata disparitiilor de copii gasiti apoi aruncati in tomberoane. O Romanie in care cei mai multi doar mimeaza ca sunt civilizati, unde lamentatiile manelistice modeleaza generatii, unde cred ca cei ca mine simt ca nu au nici o sansa de a trai normal, adica dupa normele bunului simt.