luni, 28 februarie 2011

Trecem pe langa oameni fara sa ii vedem. Suntem atat de acaparati de noi si de trairile noastre incat uitam sa privim la cei de langa noi. Si, uneori se intampla ceva care ne aduce aminte ca ne grabim inutil, ca ne consumam timpul ce ni s-a dat cu lucruri stupide, ca ne-am uitat prietenii. Nu ne gasim timp sa ne vedem, sa vorbim, sa traim. Inventam tot felul de scuze: ca e prea frig afara, ca timpul nu ne permite ca..., si ca...Sau atunci cand ne intalnim ne temem sa aratam cat suntem de vulnerabili de fapt pentru ca ceilalti ar lua acest lucru ca pe un semn de slabiciune. Si toti suntem niste supraoameni...nimeni nu mai sufera, nimeni nu mai are angoase, nimeni nu se mai dezvaluie in fata celuilalt. Nu mai stim sa gasim sau sa oferim umarul pe care sa se planga . Nu mai stim sa-l simtim pe celalalt alaturi, suntem prea egoisti pentru a dori sa-i impartasim durerea. Ne protejam de sentimente prea puternice pentru ca "nu se face". Incepem sa aseptizam tot, sa uitam ca ceea ce ne face oameni este tocmai puterea de a impartasi, de a fi alaturi de cei care au nevoie de noi. Nu mai stim sa cerem ajutor , ne inecam in noi insine, disperati si tacuti. Pierdem ceva esential, si nici macar nu ne dam seama de acest lucru.

miercuri, 2 februarie 2011