marți, 17 august 2010
Pe unde am mai mancat in Iasi
Saptamanile astea, data fiind canicula recunosc ca nu am prea gatit. Am lasat pasiunea pentru gatit deoparte si am mancat in oras. Daca tot am facut-o, am zis ca n-ar strica cateva comentarii pe marginea subiectului.:)
Cea mai buna mancare am gasit-o la Buena Vista, unde m-am delectat cu un snitel cu susan atat de crocant incat visez la el de cate ori imi este foame:)...Mi-a mai placut si supa crema braziliana de pui care merge mancata cu crutoane si este o nebunie. In plus, cred ca este singurul restaurant din Iasi care are in meniu cataif la desert. Se serveste vin la pahar ceea ce este iarasi un plus. Mi-au mai placut portiile care sunt uriase si ciupercile salbatice pe post de garnitura. Mi-au placut chelnerii care m-au intrebat daca mi-a placut mancarea ceea ce trebuie sa recunoastem este o raritate zilele astea. Si limonada e super...:)
Am mancat apoi la Pizza Pazzo, in Tudor unde imi place atmosfera si faptul ca e aproape de casa. Imi plac pestele facut pe gratar, pizza si specialitatile la cuptor. Din pacate, nu se serveste vin la pahar ceea ce aduce un minus...cel putin din punctul meu de vedere.
Am mancat apoi la Bolta Rece dat fiind faptul ca o prietena de-a mea, ieseanca get beget nu mancase niciodata acolo. Nici nu o sa o mai faca de acum inainte. :) Atmosfera semi-comunista, muzica tot de pe acolo. Meniul pare interesant, dar cand ceri ceva ai toate sansele sa nu mai fie disponibil. Portiile sunt meschin de mici...nu stiu daca din cauza noastra pentru ca am mai mancat acolo o data cu un fost profesor de-al meu si parca portiiile si chiar farfuriile erau altfel...mai mari adica...Poate au meniul in functie de cat de bine isi cunosc clientul:). Am cerut pulpa dezosata de pui la gratar (buna) cu garnitura de ciuperci la gratar. Chelnerita m-a anuntat ca din pacate nu mai sunt disponibile, asa ca mi-a adus ciuperci sote. Nu am nimic cu ciupercile sote, dar nu cand sunt de conserva...Erau practic ciuperci de conserva calite cu putina ceapa...Ficatetii la gratar ai prietenei mele buni, garnitura insa plina de ulei si ceapa prajita. Se poate servi vin la pahar, dar nu stiu cat mai conteaza.
Cea mai buna mancare am gasit-o la Buena Vista, unde m-am delectat cu un snitel cu susan atat de crocant incat visez la el de cate ori imi este foame:)...Mi-a mai placut si supa crema braziliana de pui care merge mancata cu crutoane si este o nebunie. In plus, cred ca este singurul restaurant din Iasi care are in meniu cataif la desert. Se serveste vin la pahar ceea ce este iarasi un plus. Mi-au mai placut portiile care sunt uriase si ciupercile salbatice pe post de garnitura. Mi-au placut chelnerii care m-au intrebat daca mi-a placut mancarea ceea ce trebuie sa recunoastem este o raritate zilele astea. Si limonada e super...:)
Am mancat apoi la Pizza Pazzo, in Tudor unde imi place atmosfera si faptul ca e aproape de casa. Imi plac pestele facut pe gratar, pizza si specialitatile la cuptor. Din pacate, nu se serveste vin la pahar ceea ce aduce un minus...cel putin din punctul meu de vedere.
Am mancat apoi la Bolta Rece dat fiind faptul ca o prietena de-a mea, ieseanca get beget nu mancase niciodata acolo. Nici nu o sa o mai faca de acum inainte. :) Atmosfera semi-comunista, muzica tot de pe acolo. Meniul pare interesant, dar cand ceri ceva ai toate sansele sa nu mai fie disponibil. Portiile sunt meschin de mici...nu stiu daca din cauza noastra pentru ca am mai mancat acolo o data cu un fost profesor de-al meu si parca portiiile si chiar farfuriile erau altfel...mai mari adica...Poate au meniul in functie de cat de bine isi cunosc clientul:). Am cerut pulpa dezosata de pui la gratar (buna) cu garnitura de ciuperci la gratar. Chelnerita m-a anuntat ca din pacate nu mai sunt disponibile, asa ca mi-a adus ciuperci sote. Nu am nimic cu ciupercile sote, dar nu cand sunt de conserva...Erau practic ciuperci de conserva calite cu putina ceapa...Ficatetii la gratar ai prietenei mele buni, garnitura insa plina de ulei si ceapa prajita. Se poate servi vin la pahar, dar nu stiu cat mai conteaza.
luni, 9 august 2010
Romania mea sau ce a mai ramas din ea...
Credeam ca sunt singura care nu-si mai recunoaste orasul/tara. Se pare ca m-am inselat. Sentimentul descris mai jos il traiesc si eu zi de zi. Romania in care m-am nascut nu mai este aceeasi cu cea in care traiesc astazi.
Este un comentariu luat de pe patruped bun:
România cu lanţul de gît. Lanţul e de aur, România nu mai ştim prea sigur ce mai e şi a cui. Realitatea demografică s-a schimbat brusc ca o furtună sosită din senin. Sîntem sub ocupaţie, dar nu se vede nici o armată. Sîntem colonizaţi de o populaţie certăreaţă şi nesimţită, venită din nici o stepă, adusă de nici un avion. O populaţie care a evoluat în interiorul corpului naţional, ca fetuşii din Alien, şi care iese acum prin burtă, urlînd din toţi bojocii: ‘Am avere, am valoare!’. E ca şi cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o maşină de mîl uman care acoperă încet-încet naţiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade şi a lui Nichita. Incubatoarele de incubuşi din cartierele periferice, fabricile de cetăţeni ale lui Ceauşescu, tradiţia celor 15 copii în sălaşele de nomazi, cine mai ştie? Lumea de pe stradă nu mai e cea pe care o ştiam din copilărie. Tata Ioane şi Tanti Mimi, familie veche, cu casa în Cezar Bolliac, făcută la 1870, au lăsat în urmă un copil, care a mai făcut un copil, blond şi bucălat şi bine crescut, cu care mă jucam acum 40 de ani. Pînă la urmă, a plecat în străinătate, la studii şi nu s-a mai întors niciodată. La fel, jumătate din stradă: urmaşii burgheziei care a avut timp să dospească elite. În locul celor dispăruţi, au apărut rufele colorate întinse la uscat şi boxele scoase pe geam. În locul bunicii care ne spunea să nu scuipăm pe jos, s-a aşezat bunica ce-şi trimite nepoţii după băutură. Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca şi cum o prezenţă grea şi absurdă s-ar fi aşezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam că e bine şi mai ales peste ce credeam că e frumos. Cefele groase nu mai sînt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetăţeanul român, cu lanţul de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se căzneşte să-i educe odrasla: ‘Bine, bre, crezi că eşti tu mai dăştept? Ia să văd ce maşină ai!’ Noul domn Goe nu mai e nici măcar simpatic: e viitor combinator şi dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreţi voi, în afară de viitorul ţării lui, care se va mulţumi, de la un punct, doar cu trecutul. Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populaţia care ne înlocuieşte nu mai e nici măcar ridicolă. E dincolo de asta, în sensul cel mai rău şi primitiv cu putinţă. Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.
Este un comentariu luat de pe patruped bun:
România cu lanţul de gît. Lanţul e de aur, România nu mai ştim prea sigur ce mai e şi a cui. Realitatea demografică s-a schimbat brusc ca o furtună sosită din senin. Sîntem sub ocupaţie, dar nu se vede nici o armată. Sîntem colonizaţi de o populaţie certăreaţă şi nesimţită, venită din nici o stepă, adusă de nici un avion. O populaţie care a evoluat în interiorul corpului naţional, ca fetuşii din Alien, şi care iese acum prin burtă, urlînd din toţi bojocii: ‘Am avere, am valoare!’. E ca şi cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o maşină de mîl uman care acoperă încet-încet naţiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade şi a lui Nichita. Incubatoarele de incubuşi din cartierele periferice, fabricile de cetăţeni ale lui Ceauşescu, tradiţia celor 15 copii în sălaşele de nomazi, cine mai ştie? Lumea de pe stradă nu mai e cea pe care o ştiam din copilărie. Tata Ioane şi Tanti Mimi, familie veche, cu casa în Cezar Bolliac, făcută la 1870, au lăsat în urmă un copil, care a mai făcut un copil, blond şi bucălat şi bine crescut, cu care mă jucam acum 40 de ani. Pînă la urmă, a plecat în străinătate, la studii şi nu s-a mai întors niciodată. La fel, jumătate din stradă: urmaşii burgheziei care a avut timp să dospească elite. În locul celor dispăruţi, au apărut rufele colorate întinse la uscat şi boxele scoase pe geam. În locul bunicii care ne spunea să nu scuipăm pe jos, s-a aşezat bunica ce-şi trimite nepoţii după băutură. Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca şi cum o prezenţă grea şi absurdă s-ar fi aşezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam că e bine şi mai ales peste ce credeam că e frumos. Cefele groase nu mai sînt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetăţeanul român, cu lanţul de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se căzneşte să-i educe odrasla: ‘Bine, bre, crezi că eşti tu mai dăştept? Ia să văd ce maşină ai!’ Noul domn Goe nu mai e nici măcar simpatic: e viitor combinator şi dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreţi voi, în afară de viitorul ţării lui, care se va mulţumi, de la un punct, doar cu trecutul. Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populaţia care ne înlocuieşte nu mai e nici măcar ridicolă. E dincolo de asta, în sensul cel mai rău şi primitiv cu putinţă. Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
