Nu mi-a fost dat sa citesc poveste de dragoste mai frumoasa, dureroasa, profunda si trista decat Frumoasa Domnului. Povestea iubirii lui Solal pentru Ariane este de fapt cautarea si implinirea iubirii absolute. Este in acelasi timp incercarea disperata a doi oameni de a pastra vie aceasta iubire dincolo de carnal, dincolo de pericolele cotidianului si uzurii pe care acesta le provoaca sentimentelor noastre. Seducatorul Don Juan Solal se indragosteste de Ariane care merge in aceasta iubire pana la anularea sinelui in incercarea disperata de a salva acel fior al inceputului, de a pastra misterul femeii care se stie iubita. Practic, in aceasta incercare sta si insasi tragedia cartii pentru ca nu ne putem lupta cu obisnuita si cu micile detalii ale intimitatii vietii de cuplu. Gasiti in aceasta carte pagini de o frumusete extraordinara adresate eternului feminin. Cohen le scrie cu gandul la Femeie, vazuta fie ca iubita fie ca mama. Spun acest lucru pentru ca o parte din aceste randuri scrise poate putin altfel, se regasesc in Cartea mamei, o alta lucrare a aceluiasi autor. Cartea este aparuta in romaneste la editura Est dar, din pacate, nu am gasit coperta acestei editii.
Fragment:
"Intr-o noapte, cand ii spuse ca e timpul sa plece, ea se agata de el, ii spuse ca nu-i tarziu, il implora sa ramana, il informa in franceza si apoi in rusa ca este femeia lui. Nu ma parasi, nu ma parasi, implora vocea aurie. Murea de dorinta de a ramane, dar trebuia sa-i mentina acea sete de el, pentru ca ea sa nu asocieze niciodata oboseala sau satietatea cu prezenta lui. Ii era rusine ca se folosise deja de acel jalnic truc, dar trebuia sa o faca, trebuia ca el sa fie cel regretat, cel care pleaca. Isi sacrifica deci fericirea, pentru interesele superioare ale iubirii lor, se ridica si aprinse lumina."
