Neil Gaiman si Terry Pratchett sunt doi oameni pe care eu una ii iubesc. Ii iubesc pentru imaginatia, umorul si bunatatea lor. Cartile scrise de ei mi-au facut zilele mai frumoase si mai usoare. Atunci cand cei doi se apuca si scriu o carte impreuna te temi ca nu cumva sa te dezamageasca. Acesta este motivul pentru care, desi cumparasem Semne bune de ceva vreme (a aparut la Tritonic si costa doar 10 lei), nu o citisem. Nu voiam sa fiu dezamagita. Un prieten destul de carcotas a trecut intr-o zi pe la mine si mi-a spus ca s-a amuzat teribil. Asa ca m-am apucat si eu de ea. Primele impresii: daca cei doi ar fi trait intr-unul din secolele in care oamenii se mai ardeau inca pe rug sigur ajungeau acolo:); citind m-am intrebat tot timpul care a fost Aziraphale si care Crowley pentru ca citind dialogurile nu poti sa nu ti-i imaginezi distrandu-se copios scriind aceasta carte, ti-ai dori ca aceasta atitudine relaxata fata de religie sa fie comuna mai multor oameni.
Cateva mostre:
"MEALS era ultima inventie a lui Sable.
MEALS era CHOW la care se adaugase zahar si grasime. Teoria spunea ca, daca mananci suficient MEALS poti sa:a) ajungi foarte gras si b) sa mori de malnutritie".
sau
"Era un joc. Era ceva teribil de amuzant. Nigel Tompkins, Conducator Ajutor (Achizitii) se tara prin tufarisuri, avand in minte unele dintre cele mai memorabile scene din cele mai bune filme ale lui Clint Eastwood. Si cand te gandesti ca-si inchipuise ca instruirea manageriala avea sa fie plictisitoare..."
