EU

Cineva imi spunea ca poate ar fi cazul sa mai si scriu pe blog si sa nu mai pun atat de multa muzica. Ii dau dreptate. Dar acest lucru nu ma face, cel putin in acest moment, sa imi doresc sa scriu mai mult. Fiecare inceput de an ma deprima. Cu fiecare an parca din ce in ce mai tare. Imi tot repet ca ar trebui sa nu mai cad in butoiul cu melancolie si sa fiu fericita ca sunt sanatoasa, ca nu am datorii si ca nu sunt (inca:)) somera. Dar cand trag linia am senzatia ca nu e suficient. Ca ceva scartie. Zilele astea nici nu am prea citit. M-am luat cu Djuvara si pe acolo am ramas. Am ascultat insa, muzica din care am vrut sa impartasesc si celor care accidental sau nu imi viziteaza blogul. Imi doresc zile mai calde, zile in care sa nu mai aflu ca a murit X sau Y, zile in care sa nu conteze targete si alte cele, zile in care sa imi pot permite sa nu fac nimic, sa intalnesc mai putini oameni batuti in cap. Zile in care sa nu fiu pe pilot automat, sa imi aduc aminte in ce zi din saptamana sunt si sa nu ma trezesc ca este iarasi week-end, zile in care sa imi descopar vocatia (asta daca oi fi avand vreuna), zile in care sa cunosc oameni interesanti, pasionati de ceea ce fac si nu doar robotei sau cartoane.
Totodata, mi-i dor de acasa, de glumele tatei si de seriozitatea mamei. Mi-i dor sa ma intorc de pe coclauri si sa o gasesc cu tigara si cu cartea,asteptandu-ma. Mi-i dor sa-i aud razand in bucatarie dimineata cand ma trezesc, mi-i dor sa fiu calcata pe nervi de pretentia tatei de a lua masa de sarbatori in familie. Mi-i dor sa citesc o carte de seara pana dimineata, pentru ca dimineata era momentul in care mi-o "fura" mama. Mi-i dor sa ii cer sa-mi dea ceva de citit si sa ma trimita la Confesiunile lui Rousseau. Mi-i dor de serile de iarna in care stateam in pat si ascultam Cavaleria Rusticana a lui Pietro Mascagni, preferata mamei sau Sanziana si Pepelea la un pick-up de pe vremea lui Pazvante Chiorul. Mi-i dor de imaginea tatei mandru de realizarile lui culinare, dispus sa-ti umple farfuria dincolo de orice bun simt.
In fiecare an se adauga alte si alte amintiri despre oameni care nu mai sunt si care ne-au facut viata mai frumoasa. In fiecare an, dat fiind faptul ca raman doar cu amintirea lor, luna ianuarie mi se pare cea mai trista din an.